* Jaf armat / Heist (SUA, 2001), de David Mamet Unii oameni - probabil aceiaşi care s-au plîns anul trecut de Camera de refugiu al lui David Fincher - vă vor spune că Jaf armat e un film convenţional. Într-un fel, au dreptate: aşa cum David Fincher a pus-o pe Jodie Foster să se descurce în genul de situaţie (casă lugubră, tîlhari insistenţi) cu care eroinele lui D.W. Griffith se întîlneau cam de două ori pe săptămînă pe vremea filmului mut, David Mamet îi pune pe Gene Hackman, Danny DeVito, Delroy Lindo şi ceilalţi să respecte protocolul atîtor alte filme cu jafuri: mai întîi dau o lovitură, apoi îşi dau ţepe unii altora pînă nu mai pot. Astea sînt regulile. Pe de altă parte, dacă spui că rezultatul este convenţional e ca şi cum ai spune că musical-urile sînt previzibile - te prinzi de la început că oamenii ăia vor începe să cînte. Nu e vorba de o lipsă de originalitate; e mai curînd o chestiune de etichetă. Nu te duci la un astfel de film în căutare de lucruri nemaivăzute. Cauţi alură, fineţuri, stil. Şi dacă-l cunoşti pe dramaturgul, scenaristul şi regizorul David Mamet, te duci cu încredere. Ca vechi admirator al dialogurilor lui Mamet, cunoscîndu-i dragostea de tautologie, predilecţia pentru definiţiile circulare (lumea sa e alcătuită din cercuri vicioase, ricoşeuri ucigătoare, şerpi care uneori îşi muşcă propria coadă), am fost puţin surprins că nici un personaj din Jaf armat nu spune, în nici un moment: "Prietenia e doar... prietenie", sau: "Lucrurile astea sînt... lucruri", sau măcar: "We're fucking fucked!". În schimb, cineva care va muri întreabă sarcastic: "Nu vrei să-mi asculţi ultimele cuvinte?", iar călăul răspunde: "Tocmai le-am ascultat." Glontele e ca un semn de punctuaţie, la capătul unei replici încuietoare. Înainte de a se despărţi, poate pentru totdeauna, doi hoţi profesionişti mai beau o cafea împreună şi discută puţin despre un vechi prie