Dacă Blaga ştia că săpând şi tot săpând vom da de stele-n apă, Brâncuşi, cioplitorul în cremene de gând, ştia deopotrivă că săpând necontenit fântâni interioare a dat peste izvorul vieţii veşnice, pentru că aşa este arta: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi, dacă aşa este arta, doi artişti – membri ai Companiei Passe Partout Dan Puric – au mutat pentru o seară povestea veche la teatrul de pe Lipscani din capitala noastră cea de toată povestea. Numele lor: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru. Spectatorii (privilegiaţi de soartă) au umplut până la refuz locul acela unde se întâmpla ceva, aşa ca o viaţă de om, ca o viaţă fără de moarte, preschimbată în poveste care seamănă cu basmul românesc cel fără seamăn, cu cai năzdrăvani şi zboruri de măiastră, de pe când pietrele vor fi învăţat să zboare. Ştiutul basm din marea zestre de înţelepciune a neamului românesc – Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – a devenit, � Publicitate �n interpretarea amintiţilor actori (care semnează şi regia şi scenariul), o răstălmăcire a drumului parcurs de gorjeanul de la Hobiţa spre/prin lumea ca o pajişte de fiare (şi totuşi fără scorpii şi ghionoaie), lumea ca o pădure de vivants piliers dintr-o altă poveste, lumea cu ale ei cântece de sirenă, căreia artistul i-a opus taina de „Cuminţenie a Pămân­tului“, tainele din „Tăcere“, „Sărut“, „Dor de Înalt“, din cântul-pasăre ca esenţă a zborului, adâncul din privirea domnişoarei Pogany şi, mai cu seamă, acea scară la cer înfiptă în solul românesc – „prag de lume şi potecă patimii“. Sub ochii noştri, scena din Lipscani a devenit, în seara de 23 mai 2013, colină, pădure, casă – „acasă“, viaţă niciodată muritoare prin care omul doar rămâne un trecător care-şi înseamnă cu nemoarte secunda lui de ardere-n lumină până când creaţia mâinilor sale îi spune cum nu mai trebuie să moară, cum nu mai poate să moară. Fiecare detaliu