Eroare: dacă ne-am lua după vitrinele librăriilor, doldora de coperți ochioase, s-ar zice că românii se scaldă-n lecturi. Analizând și cifra (eventual, sinceră) tirajelor, situația se schimbă fundamental. Cu adâncă nostalgie îmi amintesc deceniul în care am fost editor (1969-1979) și-n care trimeteam la tipar cărți de poezie în peste 10.000 de exemplare (Marin Sorescu, Nichita Stănescu) și romane cărora trebuia să le plafonez tirajul la 60.000 din pricina cronicei lipse de hârtie. Ca să nu mai vorbesc de faptul că tirajul comandat cu anticipație de librari era plătit la fel de anticipat. Acum, o carte editată în 2.000 de exemplare constituie mare excepție! Cu toate astea, avântul editorial românesc își menține tonusul fără cel mai mic semn de osteneală; dimpotrivă, titlu după titlu se așază zilnic în raftul librăriei, pe tarabe – ceea ce, evident, nu poate fi decât îmbucurător dacă volumul prezumtiv achiziționat ar mai fi și de… citit.
Subsemnatul posedă un raft întreg de cărți… în așteptare. Unele le citesc în diagonală, fiindcă nici nu merită mai mult: ca să-ți dai seama că un ou este stricat, nu-i nevoie să-l mănânci în întregime. Se întâmplă să rămână în prelungit stand-by și cărți realmente valoroase, fiindcă-i greu să parcurgi cu necesare concentrare a atenției mai mult de două-trei volume pe săptămână. Justificarea de uz general, pe care mi-o auto-acord din comoditate - adică, lipsa de timp – este pe jumătate nesinceră: cum ajung acasă, prima grijă e să deschid televizorul, nu să iau o carte de pe raft. S-a produs, nu numai la noi, o regretabilă mutație a interesului cultural de la pagina tipărită la ecranul televizorului.
Sociologia culturii a analizat și explicat de mult fenomenul și n-are rost să intrăm în detalii. Totuși, în lumea largă, ce și cum se petrece? O firmă americană, NOP World, a efectuat cu ceva vreme în urmă un sondaj, interogân