În anul 2000, coordonam la „Dilema“ un număr de revistă dedicat patriotismului. Cu ocazia aceea, am avut curiozitatea să văd şi ce înseamnă pentru copiii noştri patriotismul şi am mers la o şcoală bucureşteană să aflu. M-au ajutat nişte profesoare, care i-au rugat pe elevi să scrie câteva rânduri despre acest subiect, şi am primit în cele din urmă un teanc de „lucrări“, ale copiilor de la clasa I până la clasa a V-a.

Cum era de aşteptat, cele mai multe erau pline de clişee: Şi era normal să fie aşa: cei mici reproduceau lucrurile auzite la şcoală, limbajul de lemn din manuale sau discursurile personajelor politice de la televizor. Mulţi scriau, de exemplu, că patriotismul pentru ei este să lupţi împotriva duşmanilor şi să-ţi dai viaţa pentru ţară. (Asta, în situaţia în care România nu era în război şi nimeni nu-i trimitea pe câmpul de luptă.) Alţii identificau şi duşmanii din interior, aşa cum făcea o fetiţă din clasa a patra care era convinsă că „toţi ţiganii trebuie să fie omorâţi“...

În fine, printre răspunsurile acelea date de copii am găsit şi câteva nepervertite de discursul de „cetate asediată“ sau care se bate cu pumnul în piept că noi suntem cei mai tari din lume. Iată câteva:

„Patriotul trebuie să îşi iubească ţara. Cum: trebuie să o îngrijească, să o cureţe şi să o spele. Aşa trebuie să iubească omul ţara.“ (Tudoran George, clasa I)

„Ce înseamnă să fii patriot? Să respecţi ordinea publică. Să nu arunci gunoaie pe stradă. Să-ţi respecţi limba română. Să vorbeşti corect româneşte. Să-ţi iubeşti ţara. Să respecţi legile. Să ocroteşti ţara. Eu aş vrea ca în ţara noastră să fie afişată în special regula de a nu arunca gunoaie pe stradă şi să se dea acte de identitate la toţi romii, cerşetorii şi copiii străzii.“ (Ilinca Drăgoi, clasa I)

Răspunsurile de tipul acesta mi-au plăcut cel mai mult. Ce bine dacă şi oamenii maturi ar gândi