"Dragostea este îndelung răbdătoare", spune nechibzuit bunul Pavel, în scrisoarea lui către Corinteni, "este plină de bunătate". Şi "nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul".
Lucrurile stau, pentru bieţii oameni obişnuiţi şi pentru proiecţiile lor literare exact pe dos: dragostea e cumplit de nerăbdătoare (abia aşteaptă!) şi este plină de răutate involuntară şi inconştientă, calcă pe cadavre, aşa cum calcă exemplarii Romeo şi Julieta pe cadavrele lui Mercutio şi Tybalt. Are un adevăr al ei, diferit cu totul de adevărul celorlalţi, de adevăr pur şi simplu, nu crede nimic decât ce vrea să creadă, nu aude decât ce vrea să audă, speră totul - într-adevăr! - şi vrea totul. Orbirea din dragoste asta înseamnă: a vedea altceva decât văd ceilalţi. Uneori "orbitul" vede mai bine decât ceilalţi, pentru că nu se împiedică de aparenţe, alteori vede prost, dar "simte enorm".
În Visul unei nopţi de vară se petrece cel mai explicit joc al orbirilor de pe scena shakespeariană. Cei patru tineri văd mereu altfel şi, până la urmă, nu se ştie precis când au văzut bine şi când nu. Helena trăieşte la început chinurile dragostei pentru că Demetrius e orb: "A Hermiei privire l-a orbit, / Aşa cum el privirea mi-a robit. / Iubirea schimbă-n limpezi frumuseţi / Tot ce-i mărunt şi fără nici un preţ" (trad. Dan Grigorescu). Mai târziu, tânjeşte la metamorfoza fericită a lumii: "Fac un rai din iad / De-o fi în mâna celui drag să cad". Hermia, îndrăgostită de Lysander, nu de Demetrius, trăieşte tot într-o lume aflată sub semnul marilor metamorfoze, dar, deşi e iubită, sau tocmai pentru că e iubită, lumea pare blestemată: "Când însă pe Lysander l-am văzut, / Din clipa-aceea, al iubirii crai / Mi-a transformat în iad întregul rai". Nu e prea limpede cât de orb e Demetrius şi care dintre cele două tinere îi merită mai
