Aveam puţin peste 20 de ani şi un bărbat îmi făcea o curte nebună. Nimic deosebit veţi spune.
Numai că bărbatul era cu vreo 15 ani mai mare, avea o nevastă imposibilă şi doi copii care-i spuneau „tată". Nu era nici pe departe un fustangiu, un aventurier cutreierător de iubiri clandestine, ci un bărbat realmente nefericit în căsnicie, căruia poziţia pe care o deţinea şi banii pe care-i aducea în casă i-o ataşaseră atât de strâns pe consoarta sa încât orice intenţie de a vorbi despre o eventuală despărţire genera un şantaj ordinar din partea ei... Aşa erau, pe atunci, vremurile...
Mie, deşi omul îmi plăcea la nebunie, mi-a fost mult mai simplu. Eram singură, liberă, optimistă, aveam toată viaţa înaintea mea şi destui curtezani în jur. În plus, nu eram deloc dispusă să-mi încalc principiul de viaţă: să nu-ţi clădeşti niciodată fericirea pe nefericirea altora. Am pus capăt acestei relaţii care părea să nu ducă nicăieri. Am suferit în tăcere, m-am maturizat. Am tras învăţăminte. De atunci nu l-am mai văzut.
L-am întâlnit zilele trecute. Era cărunt, uşor adus de umeri, trist. După aproape 40 de ani de convieţuire cu o femeie nepotrivită reuşise, în fine, să divorţeze. Era singur, debusolat, măcinat de regrete. Vederea mea l-a întristat şi mai adânc. „Te-am iubit tare mult. Atunci, şi mulţi ani după aceea. Ce prost am fost că n-am avut curajul să iau taurul de coarne..." mi-a mărturisit, în faţa unei cafele.
Am fost şi eu, la rându-mi, prinsă în menghina unei căsnicii care tropăia pe un drum închis. Am făcut şi eu calcule, în nopţile de nesomn, punând în balanţă copiii, părinţii, serviciul, avantajele şi dezavantajele. Până astăzi îi sunt recunoscătoare Celui de Sus că mi-a dat puterea şi înţelepciunea de a spune, la un moment dat, stop! Şi de a porni în căutarea adevăratei fericiri.
