Inepuizabile în interpretări, parabolele sau pildele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos nasc o nedumerire: de ce Fiul Omului a ales să ne vorbească aşa, în loc să spună direct, fără ocolişuri, cele despre viaţa veşnică. Mai ales mintea omului de azi, atrofiată prin consumul de informaţie eminamente descriptivă şi needucată în a-şi exersa valenţele hermeneutice, se poticneşte adesea în clar-obscurul parabolei. Voi încerca un răspuns pe marginea acestei problematici, reluând aici câteva gânduri exprimate pentru revista "Cronica veche", la îndemnul nevechiului Nicolae Turtureanu.
O explicaţie a acestui mod de a comunica - în pilde - al Domnului o reprezintă incapacitatea noastră de a recepta adecvat cuvintele care ne aşază pe calea Împărăţiei; sunt adevăruri care, cel mai adesea, provoacă nedumerire (uneori, scandal!), durere sau chiar împotrivire. Dar de ce Adevărul resimte nevoia să grăiască în pilde? Nu era suficient să le spună: "Eu sunt..." (şi veţi găsi, cercetând Evangheliile, multe atribute bune de pus în locul celor trei puncte, de genul "Pâinea vieţii", "Lumina lumii" ş.a.)? Citind Evangheliile, nu se poate să nu remarci că au fost atât de mulţi cei care, deşi au avut şansa de a se afla în proximitatea Fiului lui Dumnezeu, de a asculta cuvinte dumnezeieşti şi chiar de a vedea minuni săvârşite de Acesta, totuşi nu au crezut în El. Ba, chiar şi dintre cei care au crezut şi L-au urmat, ca ucenici, cei mai mulţi au avut nevoie şi de altceva decât de comuniunea cu Hristos. E ceea ce subliniază Domnul, cu o oarecare doză de mâhnire, atunci când Filip îi cere să le arate pe Tatăl: "De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut...?" (Ioan 14, 9). Ei, tocmai spre această cunoaştere, spre o mai bună şi mai adecvată cunoaştere, a folosit Mântuitorul parabola!
Care sunt avantajele parabolei în a comunica acele adevăruri care conduc către Adevăr? M
