Neşansa vieţii lui Horia Tecău e că mingea cu care joacă nu-i destul de mare. Dacă era fotbalist, vuiau cârciumile din România de numele lui. Cu două finale la Wimbledon în 2010 şi 2011, alături de Robert Lindstedt, semifinală tot cu suedezul şi titlul la dublu mixt împreună cu Bethanie Mattek-Sands acum, la Openul Australiei, Tecău se înscrie printre marii dublişti ai lumii.
Cu ani în urmă, Horia făcea pereche cu Florin Mergea, un "pute de talent" cum apar mereu în tenisul românesc. Au câştigat Wimbledonul şi au fost finaliştii Openului Australian la juniori, au obţinut împreună o victorie de basm în cupa Davis, în Ecuador, împotriva uriaşilor fraţi Lapentti. Apoi, Mergea s-a stins, cum se întâmplă mereu în tenisul românesc. Serios şi dornic de mare performanţă, Horia şi-a analizat lucid posibilităţile şi a decis să renunţe la turneele de simplu, valorificându-şi înălţimea şi forţa (1,93 m şi 86 kg) în duelurile de serviciu - retur - voleu ale jocului de dublu.
La fel ca Pavel sau Hănescu, Tecău nu e un produs al "sistemului" sportiv din România. S-a antrenat intens în străinătate, începând cu celebra şcoală din Florida a lui Nick Bollettieri, a dus o viaţă exemplară de profesionist, bazată pe muncă şi disciplină. Pentru că tenisul de pe la noi nu i-a mai oferit un partener valabil, l-a căutat în tenisul mondial. A obţinut rezultate remarcabile alături de mexicanul Echagaray, americanul Monroe, neozeelandezul Daniell, înainte de a face un cuplu de vis cu bătrânul Lindstedt şi o "Nuntă de Aur" cu simpatica "indiancă" vopsită de război Bethanie.
În tenis, unu plus unu poate să facă mai puţin sau mai mult decât doi. Ca dublist, trebuie să ai o capacitate specială de a-l face pe celălalt să te simtă alături de el tot timpul. Orice urmă de reproş în atitudinea ta poate să-i rupă iremediabil încrederea în sine. Iar căldura încurajatoare şi loviturile c
