În general, în aproape orice dezbatere radicalizată caut un punct de echilibru sau o perspectivă nouă care să apropie abordări care păreau distante. Aşa cred că-i cel mai eficient.

Evit să-i insult sau să-i radicalizez pe cei despre care mi se pare că habar n-au. La ce bun?

În discuţia despre câinii maidanezi am ales, deliberat, cumva pe dos. Nu sunt mai furios decât de obicei, ştiu doar că discuţia nu duce nicăieri. Pentru că bazele sunt iraţionale.

Pot să respect opinia cuiva care respectă cu adevărat viaţa. Care nu mănâncă carne, care evită să contribuie la torturarea lor, care literal “n-ar face rău unei muşte”, după principiile karmice indiene etc. Numai că oamenii ăştia sunt foaaarte puţini.

Opinia cuiva care are preferinţe ţintite de ordin personal pot cel mult să o înţeleg. Ai avut un câine, te-ai ataşat de el, îi înţelegi şi îi vezi cu alţi ochi. N-ai avut vacă, aşa că o mănânci, n-ai avut şobolan, aşa că exterminarea lor îţi e indiferentă. E OK, e în natura umană.

La limită, e de acceptat chiar şi o delimitare arbitrară între animalele “superioare” şi cele “inferioare”, dar atenţie! – este cu două tăişuri. Cu argumentul ăsta în mână, unii vor trage linia chiar sub ei.

Nu pot să înţeleg însă preferinţa cuiva care ignoră toate nuanţele ăstea şi apără dreptul absolut la viaţă al câinelui (că nu tu i-ai dat-o) cu vaca în vârful furculiţei şi cu otrava de şobolani în cămară. Părerea mea despre ei este că se iubesc doar pe ei înşişi şi riscă să dea în fetiş.

Degeaba le ceri explicaţii, nu sunt în stare să le dea. Unul singur a încercat ceva despre cum a învăţat la şcoală despre “cel mai bun prieten al omului” şi că “e specie creată de om”. Nu-s însă sigur că nu era tot pamflet, dat fiind posibilul apropo subtil la refrenuri populare gen “pupă-l sub coadă” şi altele asemănătoare. În fine, încă aştept o explicaţie raţională ş