Stim de mult ca tragedia s-a nascut din ritualurile religioase. Cata vreme adevarul unei religii ramane incontestabil si indiscutabil, repetarea gesturilor de devotiune este de ajuns pentru reconfortare si imbarbatare. De indata insa ce mintea se emancipeaza, asumandu-si indoiala, din corul antic se desprind protagonistii, adevarul, in loc sa fie mereu re-enuntat, este contestat, dezbatut, ideile se infrunta, apare conflictul, deci teatrul. Teatrul este o arta eminamente democratica, a confruntarii omului cu divinitatea, cu societatea si cu sine insusi. Perioadele sale de inflorire coincid cu cele de deschidere catre disputa, de destindere a rigorilor de tot felul, de civilizare si indulcire a moravurilor. Atena din vremea lui Pericle, Spania Secolului de aur, Anglia elisabetana, Franta lui Ludovic al XIV-lea, Germania Republicii de la Weimar si Romania democrata i-au dat, respectiv, pe tragicii greci, pe Lope si Calderon, pe Shakespeare si Marlowe, pe Corneille si Racine, pe Toller si Brecht, pe Caragiale si Camil.

Nu este, deci, de mirare ca biserica a privit teatrul cu suspiciune. A acceptat doar reprezentarea patimilor lui Cristos, in inscenari perpetuate pana astazi, in localitati traditionaliste, precum Oberammergau, in Austria. A interzis inmormantarea actorilor in pamant sfant, starnind indignarea spiritelor luminate, precum Voltaire, care a luat o pozitie anticlericala ferma, la moartea actritei Adrienne Lecouvreur. Iar unul dintre motivele raspopirii lui Ion Creanga a fost faptul ca acesta frecventa teatrul...

Asistam, in zilele noastre, la o bizara convergenta intre teatru si biserica. Teatrul postdramatic renunta la intriga, la conflict si la incordarea tensionata, in favoarea unei desfasurari scenice gandite ca organizare spatio-temporala stagnanta. Se urmareste nu implicarea spectatorului intr-o situatie-limita, ci acapararea lui prin mi