Banca Naţională a găzduit recent o dezbatere referitoare la perspectiva de creştere economică în România, rolul politicii monetare şi al cursului de schimb. Ca şi în alte dăţi, s-a remarcat că nivelul de economisire internă este scăzut în raport cu nevoile investiţionale, că este nevoie de capital străin. Această constatare este în acord cu ceea ce spun manualele de economie şi anume că, îndeobşte, capitalul ar curge din zonele unde este abundent şi, deci cu randament presupus mai scăzut, către regiunile unde este mai rar şi poate obţine câştiguri superioare. Dar există lecţii ale mersului economiilor emergente, ale crizei financiare actuale (ale altor episoade de criză), ce impun nuanţări tezei amintite. În plus, starea economiei româneşti cere observaţii aparte.
Lumea industrializată trece printr-o combinaţie de crize: una financiară (a economiilor suprafinancializate), una a zonei euro (de design şi politici defectuoase), una socială, una a globalizării (apar limite ale "deschiderii" în raport cu capacitatea de adaptare). În ţări mai mari şi mai mici, mai puternice şi mai slabe, se examinează relaţia între factori interni şi externi de mişcare a economiilor. Aici se au în vedere, inter alia, funcţia adesea destabilizatoare a fluxurilor de capital volatile şi nevoia de a reduce vulnerabilităţi când robusteţea sistemelor este afectată de dependenţe excesive, de evenimente extreme, de incertitudine în general. Precum Anteu, comunităţi şi ţări caută să-şi întărească "picioare proprii", rădăcini. Şi mă gândesc nu la protecţionism, ci la politici pragmatice, care înteleg pericolele ce decurg din deşirarea unor ţesuturi economice şi sociale. În UE aceste căutări pot fi văzute la nivel naţional şi la nivelul Uniunii, care concurează în spaţiul global cu entităţi gigant (SUA, China, India).
Economiile (ţările) ce beneficiază de economisire internă substanţia