Romanii n-au avut gradini amenajate, asa cum au avut occidentalii inca din Evul Mediu timpuriu. Creatii ale omului plasate initial in afara oraselor, gradinile din Europa Apuseana ajung, dupa secolul al XIII-lea, in spatiul urban din dorinta nobililor de a recrea aici o parte a lumii rurale in care locuiau de regula patru luni pe an.
Romanii n-au avut, asadar, precum Giardino di Castello "giardino all'italiano" de la vila Medicilor din Florenta sau, mai tarziu, de la vilele paladine din sudul si nordul Venetiei. N-au cunoscut nici gradinile "alla francese", precum cea de la castelul Vaux-le-Vicomte, si nici splendidele gradini de la Tuilleries sau Versailles. Nu le-au avut pentru ca n-a existat in istoria lor stralucirea Renasterii si nici a Regelui Soare. Abia cand au inceput sa ridice fruntea din colbul istoriei, vanturat de otomani si de razboaiele lor cu vecinii, au inceput ai nostri sa-si cladeasca si orase in locul targurilor.
Cu orasele si-au facut aparitia si gradinile acestora. Care incep si la noi, ca in multe alte parti ale Europei, cu tipul de gradina peisagistica, nascut in Anglia in secolul al XVIII-lea, care va fi exportat in toata lumea, un landscaping ce propunea o armonie naturala. In astfel de gradini, in contradictie cu rigiditatea gradinilor franceze, natura nu mai era constransa, ci doar ajutata sa se manifeste.
Potrivit acestei conceptii, arhitectul peisagist Fr. Wilhelm Meyer amenajeaza, in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842-1848), mlastina din Cismigiu. N-o asaneaza, ci o transforma intr-un lac, cu toate instalatiile de canalizare aferente, care iarna se metamorfozeaza in patinoar. Astfel, spatiul insalubru de mai inainte devine "singurul loc unde se uita ca te gasesti in Muntenia si te crezi transportat aievea intr-un elegant loc de distractie al unui stat civilizat", cum vedea Cismigiul ofiterul german Wilhelm
