- Diverse - nr. 207 / 23 Octombrie, 2007 Onorata asistenta, Gasesc de cuviinta ca, mai inainte de orice, sa va felicit pentru organizarea acestui moment de rememorare a unei vieti exemplare, daruita adevarului si dreptatii. «Fericiti cei insetati dupa dreptate!», rasuna in bisericile noastre cantarea cea sfanta. Dar fericiti merita sa fie, adica rasplatiti de Dumnezeu, si cei care, precum domniile voastre, stiu sa cinsteasca fapta si credinta in dreptatea dumnezeiasca de care s-au invrednicit parintii si parintii parintilor nostri. Un astfel de parinte ne-a fost si DUMITRU MARTINAS. Mi-aduc bine aminte ce a insemnat pentru mine intalnirea cu Dumitru Martinas. Nu l-am cunoscut in persoana, ci, pe la inceputul anilor '80, am primit un dosar masiv, cu vreo trei sute de foi dactilografiate, pe care le-am citit pe nerasuflate, cu o mirare care crestea de la o pagina la alta. Mirarea ca un asemenea text inca nu a fost publicat, mirarea ca autorul, care se dovedea a fi un excelent filolog, un veritabil om de stiinta, imi era cu totul necunoscut. Mi se cerea sa-mi spun parerea despre acel manuscris, care ajunsese in redactia revistei «Flacara» si pe care mi l-a semnalat Victor Nita. Am publicat imediat un articol in care am prezentat pe scurt valoarea textului si l-am invitat pe autor sa discutam pe marginea publicarii rezultatelor la care ajunsese prin cercetarile sale. Am primit, in locul raspunsului asteptat, vestea ca autorul se prapadise cu numai cateva saptamani in urma... Tin bine minte amaraciunea de care am fost cuprins. Amaraciune care a crescut pe masura ce descopeream ca pretiosul manuscris mai fusese depus de autor si pe la alte institutii, mult mai stiintifice decat redactia unei reviste, fusese depus chiar si la Academia Romana, si nimeni nu reactionase asa cum s-ar fi cuvenit. La mijloc erau si niste calcule politice stupide, chipurile teza lui Dumitru Marti