(se dedică doctoriţei Doina Constantinescu)

Au fost odată ca niciodată un băiat eschimos şi-o fată eschimosă. Ei nu se cunoşteau, băiatul fiind născut în Alaska, iar fata la Cercul polar, dincolo de Scandinavia, din părinţi laponi. Băiatul se născuse după un străvechi obicei al eschimoşilor din Alaska. Acest obicei se numea, după vraciul lor, stingerea lămpilor. Locuind pe un pământ atât de urgisit şi sărac, neamul eschimoşilor dădea semne de oboseală şi de neputinţă trupească. Aşa că, cei din Alaska, ce s-au gândit? Ei se gândiseră să împrospăteze sângele celor din tribul lor. Zeiţa la care se închinau era un animal mare, cu mustăţi şi care le dădea lor tot ce le era de trebuinţă. Zeiţa aceasta era însăşi Foca-Mamă căreia îi spuneau O, o simplă strigare şi care era făptura ce o vânau, spre a trăi. O zeiţă care să fie vânată, drept cam ciudat vine, dar aceasta se întâmpla în locurile îndepărtate, unde viaţa este o luptă continuă.

Dar să vă lămurim cum era cu acest obicei, numit atât de ciudat stingerea lămpilor. Obiceiul era ca în nopţile cele mai adânci ale ţinutului lor de ghiaţă, când neamul lor părea că se istoveşte, să se strângă cu toţii în Iglul cel mai încăpător al tribului, ca într-un fel de sală de şedinţă şi să-şi petreacă acolo noaptea, cu toţii laolaltă. Se strângeau astfel bărbaţii şi femeile tribului, iar când vraciul lor dădea semnalul, stingeau opaiţele cu ulei de focă, în care ardea un fuior de pânză tăvălit în untură de peşte. Doctoriţa Asklepia, despre care vom vorbi mai târziu, spunea că obiceiul acesta al lor se putea denumi un fel de selecţie naturală. Aceasta însă este o paranteză.

După ce lămpile erau stinse, femeile mai tinere umblând de-a buşilea prin iglul lor pe întuneric, căutau să-şi găsească un soţ mai bun şi mai voinic, mai fierbinte şi mai înţelept, după vorbirea sa şi cu acesta se împreuna în mijlocu