‚‚Cele ce plutesc” e o colecţie de urlete, vomă, noroaie, excremente şi violuri. Mircea Daneliuc filmează din ce în ce mai neglijent, intrigile sunt din ce în ce mai greu de dezlegat, iar replicile din ce în ce mai dificil de desluşit. ‚‚Ocupaţi orice loc vreţi”,îmi zice casieriţa. Imediat mă lămuresc şi de ce: e duminică, e lapoviţă şi în sala neîncălzită suntem doar cinci temerari. Odată cu biletul primesc şi un afiş-calendar cu filmul. Ajunge la gunoi, adică exact locul unde pelicula m-a ţinut captivă timp de ceea ce mi s-a părut a fi o eternitate. De ce aş păstra ceva care îmi reaminteşte de unele dintre cele mai neplăcute momente pe care le-am petrecut vreodată într-un cinematograf?
Şi încă o perplexitate: pentru cine mai face Daneliuc filme? În niciun caz pentru criticii pe care îi detestă zgomotos. Pentru public? Care? Pentru premii? Care? Pentru cei câţiva cinefili diehard care i-au rămas fideli în virtutea vechii sale reputaţii şi care încă mai fac comparaţii de tipul ‚‚Nu-i aşa dezastruos precum Marilena”, ca şi cum ar compara o durere de dinţi cu alta? De ani buni, Daneliuc face acelaşi film, din nou şi din nou: un ghem de repulsie, resentiment şi plictiseală. În el, umanitatea e o hazna colcăindă, iar femeia (mai ales vaginul ei) e rădăcina tuturor relelor.
Există urlete, vomă, noroaie, excremente, ţipete, violuri, crime şi o eroină vai mama ei care e continuu abuzată. Dar Daneliuc nu e Von Trier – adică un provocator căruia, chiar dacă îi dispreţuieşti obiceiul de a asalta neîntrerupt audienţa, îi poţi admira îndemânarea stilistică şi capacitatea de a te atrage în poveste. Daneliuc filmează din ce în ce mai neglijent, intrigile sunt din ce în ce mai greu de dezlegat, iar replicile din ce în ce mai dificil de desluşit (aici am reuşit să disting din mugetul ‚‚dolby surround” vreo patru replici, ceea ce trebuie să fie un soi de r