Este vorba, fireşte, despre Traian Băsescu, întâiul apărător al voinţei suverane a poporului. Devotamentul cu care se pune el, cu pieptul dezvelit, ca Andrii Popa, înaintea necăjiţilor din electorat şi împotriva platoşei pe care a îmbrăcat-o coaliţia ultra-majoritară, înarmată până-n dinţi, mai că şterge cu buretele felul în care hop-anul trecut îndemna acelaşi electorat să stea acasă şi să nu-şi exercite puterea şi voinţa suverană. Altminteri, Haiducul Naţional pare desprins dintr-o scenetă cu un umor savuros. Haiducul Naţional îndeamnă plebea să demonstreze puterii că se poate pune democraţia deasupra majorităţii parlamentare. Păi, cine a făcut o ditamai coaliţia proguvernamentală, nu voinţa suverană a electoratului? Dacă ar fi fost vorba de cincizeci şi ceva la sută, acolo, o icneală, ai fi zis că poate merge şi altfel, că într-adevăr, unu’ mai puternic şi cu nervii tari poate s-o dea la-ntors. Da’ aşa, cu şaptezeci la sută, ce n-ai înţeles din voinţa suverană a poporului?
Traian Băsescu, făcându-se că nu înţelege un lucru extrem de simplu, şi exprimat în lege cât se poate de clar, se joacă şmechereşte cu focul. Mai ales că lucrul ăsta, care e limpede-cristal, ţine de estenţa tare a funcţiei pe care o îndeplineşte preşedintele României: Constituţia şi procedura de modificare a ei. Care e următoarea: mai întâi se întruneşte o comisie parlamentară de specialitate care se prezumă a fi sfatul înţelepţilor, vocea experţilor. Aceasta înaintează un proiect plenului reunit al celor două Camere ale Parlamentului, care se presupune a fi o agora a dezbaterilor şi cel mai înalt for al democraţiei. După care, ulterior avizului Curţii Constituţionale, urmează votul final, vox populi. Încununarea voinţei suverane a poporului în ceea ce priveşte soarta sa. Hai, că nu e greu. Nu poţi ca, prevalându-te de dreptul de a convoca un referendum când ţi se năzare, să nu realizezi c
