Dintre cele patru organizatii politice care, in acest moment, se autodefinesc ca facand, sub aspect doctrinar, parte din marea familie a popularilor europeni, doar unul este autentic de dreapta.
Respectiv Partidul Popular Crestin Democrat, pentru ca, de la infiintare, cand se numea PNTCD, si pana in prezent, indiferent de plaja electorala pe care a acoperit-o si de statutul pe care l-a avut - in opozitie ori la putere - a militat, consecvent, pentru marile idei conservatoare.
Celelalte formatiuni, UDMR si, mai recent, PPRM si Partidul Conservator Roman, adica PCR - pana alaltaieri PUR - sunt un fel de jolly jockeri. Care au capacitatea de a-si schimba doctrina la comanda. In functie de cum bate vantul. Iar acum, vantul european pare a umfla panzele popularilor.
Daca pana in acest an aceasta capacitate a unor formatiuni politice de a se travesti era doar una dintre simptomele romanesti ale unei tranzitii care scotea la lumina nu numai valori ale Romaniei, ci si toate laturile interesate de parvenitism politic, acum exista riscul exportului unor asemenea doctrine contrafacute.
Inca de la sfarsitul lui 1989, la scurt timp dupa ce Ion Iliescu promisese ca Frontul nu se va transforma niciodata in partid politic, angajamentul a fost incalcat, iar enuntul a fost facut de Brucan, la una dintre primele conferinte de presa, care s-a desfasurat in Sala Ronda a Hotelului Intercontinental, in fata a numerosi ziaristi romani si straini.
Ei bine, Frontul urma sa se transforme in partid si sa participe la competitia politica.
Dar cum putea proceda Iliescu, pentru ca in primul organism preconstitutional de conducere colectiva a vietii politice romanesti sa poata obtine autoritatea suprema, in conditiile in care trei partide istorice evoluau deja pe scena publica? Este vorba de taranistii lui Coposu, de liberalii l
