Alex Stefanescu a gresit grav atunci cind a conferit monumentalei sale culegeri de cronichete expandate sforaitorul titlu de Istoria literaturii romane contemporane. 1941-2000 (Editura Masina de Scris, Bucuresti, 2005). Daca foiletoanele sale scrisnit sintetice ar fi fost publicate in tomuri grele, succesive, asa cum a procedat Gheorghe Grigurcu, rostuindu-si observatiile intotdeauna perene pe genuri, ele ar fi legitimat o formula critica plauzibila, in acord cu simplitatea de structura a autorului lor, in timp ce deficientele de constructie si de perceptie intelectuala ar fi trecut, poate, neobservate. Ridicind insa tomul foarte elegant de acum la rangul prezumtios de istorie literara, pusa, colac peste pupaza, in descendenta cronologica si stilistica a lui G. Calinescu, Alex Stefanescu nu a facut altceva decit sa deschida, prin intentia de a-si depasi conditia, poarta regala a propriilor sale carente.

Bun critic foiletonist al epocii ceausiste, locotenent servil, dintotdeauna, al lui Nicolae Manolescu, intr-o formula redactionala in care Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Gabriel Dimisianu si altii il impingeau intotdeauna intr-un fundal personal cenusiu, Alex Stefanescu s-a bucurat ani de-a rindul de pozitia de putere pe care i-o conferea rolul de cronicar privilegiat al Romaniei literare, ceea ce insemna, concomitent, si o participare directa la distributia de prestigiu din cadrul vietii noastre literare. Stilist nuantat, chiar elegant pe alocuri, dotat cu o expresivitate mult peste medie si cu o capacitate uneori rara de a mladia cuvintele pe calapodul vanitatii scriitorului roman, el s-a impartasit fara efort dintr-o oferta culturala centralista, pe care functionarea vie a literaturii noastre a legitimat-o participativ, fara a se mai osteni sa observe ca in spatele stilului sprintar ideile erau, totusi, foarte putine. Tomul de acum reprezinta, in bu