Am început să lecturez romanul "Dragostea mea... Izabela" al scriitorului Florin Kevorkian cu gândul la "Liceenii" lui Nicolae Corjos. Anticipam cumva inconştient atmosfera formală cu elevi în general disciplinaţi, când nu se lăsau duşi de irepresibilele porniri teribiliste, dar candide, la profesori care se situau cumva între două extreme, severii (ŕ la Isoscel) şi cei de gaşcă.

Dar liceenii lui Florin Kevorkian, deşi frământaţi de dinamicul şi hipersensibilul fond adolescentin, asemeni Oanei, lui Radu sau lui Mihai, sunt bine ancoraţi în lumea noastră multilateral capitalistă. Chiar numele lor au look cosmopolit: Lucky, Doxy, Reisa, Mutty. Ieşirile "pe afară" nu sunt ceva neobişnuit pentru ei, iar Reisa Crina Clementina are un iubit italian (Razzari) la care s-a şi mutat cu puţin înainte de a trece în clasa a X-a, unii dintre ei pleacă la New York, unde le emigraseră părinţii. În lumea adolescenţilor lui Kevorkian, instituţia şcolară este permanent concurată de şcoala vieţii. Tinerii fumează cu nonşalanţă, au trăiri, dar şi experienţe erotice, răsfoiesc Playboy pe sub bancă, frecventează săli de jocuri, baruri, au testat deja alcoolurile tari (votcă, tequila, sake, whisky...). Oameni ai timpurilor lor, tinerii sunt surprinşi în complexitatea interioară: entuziasmul, idealismul, ezitările, nesiguranţa, naivitatea specifice vârstei. Autorul ne lasă cu generozitate să pătrundem în lumea lor interioară, prin intermediul monologurilor bine dozate. Puştii lui Kevorkian, chiar dacă pot părea şocant de maturi pentru vârsta lor, sunt elevii unui liceu de coregrafie unde, pe lângă efortul de a face faţă materiilor pe care le studiază, sunt surprinşi şi în încercările de a se autodepăşi pe plan artistic.

Firul în jurul căruia se construieşte întregul roman este iubirea dintre Iza şi Marius Mărculescu. Apropieri, respingeri, greşeli, trădări, ciocni