Toată lumea visează la unchiul din America, numai eu am parte de un nepot! Ce să-i faci, nobody is perfect... M-am dus eu aşadar cu nepotu' din America şi cîţiva amici să ascultăm blues într-un club undeva prin Regie. Urma să cînte o formaţie mai din partea lui şi alta mai din partea noastră. Americanii erau bineînţeles vedetele. Spectacolul era pentru invitaţi şi presă. Ne-am aşezat noi la o masă, am explicat că sîntem invitaţii formaţiei băştinaşe (ceea ce era adevărat) şi că sîntem de la "presă" (ceea ce rămînea negociabil). Si am început să aşteptăm. Cînd ne era lumea mai dragă, a apărut o duducă toată în piele neagră, care a venit glonţ la noi să ne ceară legitimaţiile de presă. M-au trecut fiori pe şira spinării de parcă m-ar fi prins sectoristul furînd parizerul din galantar pe vremea răposatului. Am arătat cu falsă dezinvoltură spre amicul meu. - Păi, nu am legitimaţia la mine - a explicat amicu'. Dar sunt cutare de la X şi sînt prieten cu şefu' formaţiei. Ştiţi, noi sîntem, ca să zic aşa, masa orchestrei... - Atunci vă duceţi în altă parte! - a răspuns sec duduca responsabilă. Aşteptăm zece artişti americani pentru care avem nevoie de cel puţin două mese - a mai zis ea şi ne-a întors spatele, aşteptînd executarea. Am început să repet în gînd fraze tăioase prin care să o pun la punct pe duduia impertinentă. O amică şi-a găsit legitimaţia de la televiziune şi a început să o fluture belicoasă prin aer. Între timp discutam cu toţii despre strategia de urmat: frontal sau prin învăluire? Am hotărît că cel mai bine e să facem un exerciţiu de umilinţă, că de fapt, să vezi, nici noi nu prea, şi apoi... - Ce se întîmplă? - întreabă şi nepotu' din America. Îi explicăm că s-ar putea să trebuiască să plecăm, pentru că... - De ce? Noi am venit primii şi nimeni nu a spus la noi că nu avem voie să stăm aici. Mă duc să vorbesc la ea! - a zis el atunci şi chiar s-a dus