Sistemul derivatelor sintetice a fost conceput atât de machiavelic, încât o dată cu prăbuşirea valorii artificiale a acestora, cei expuşi nu au fost spe­culatorii (fie ei individuali, fie instituţionali) care au câştigat sume imense, ci însăşi "vaca sfântă" a sistemului bancar şi financiar. Un sistem care a operat pe piaţa de capital inclusiv cu ceea ce se cunoaşte sub numele de datorii suverane, adică datoriile angajate de state pe diferite termene pentru necesităţi de ordin intern.

În condiţiile mult lăudate ale legilor intangibile ale pieţii libere, situaţia de facto ar fi impus ca structurile bancare şi financiare participante volens or nolens în aceste acţiuni speculative să fie lăsate să dispară prin faliment. Numai că sub aspect politic aceasta ar fi însemnat un uriaş haos economico-financiar mondial cu efecte inimaginabile în plan socio-politic şi ar fi condus simultan şi la prăbuşirea actualului model de ordine mondială.

De aici, apariţa sloganului-scuză din partea factorilor politici din zona amintită: "It's to big to let it fail" – "E prea mare pentru a-l lăsa să eşueze, să falimenteze". Ca urmare s-a trecut la pomparea din banii publici a sumelor necesare recapitalizării băncilor şi acoperirii pagubelor provocate de prăbuşirea pieţei acestor instrumente financiare. Cum dolarul este principala monedă de rezervă valutară internaţională, Trezoreria Federală (Federal Reserve) şi-a putut permite să plaseze prin tipărirea de bani sumele imense necesare acoperirii marilor "găuri" din sistemul financiar american, deşi asta mărea semnificativ datoria publică şi aşa la nivelul PIB, adică peste 14 trilioane de dolari.

Această situaţie a declanşat faza întâi a discuţiilor politice pe plan internaţional, când pentru prima dată după al doilea război mondial atât o parte a aliaţilor tradiţionali ai SUA, cât şi a foştilor competitori g