Tragedia pe care o trăiesc fraţii noştri de gintă latină după cutremurul de la începutul săptămânii ne poate lovi şi pe noi în orice clipă. Ne putem imagina care ar fi consecinţele unui cutremur major în Capitală şi în marile oraşe din România, într-un moment când Sănătatea vegetează oricum într-o stare de comă cronică.

Privind la cele câteva blocuri relativ noi care au fost distruse de cutremurul din Peninsulă, te întrebi câte dintre spitalele româneşti - majoritatea clădiri vechi care în cazuri extreme trebuie să devină loc de refugiu şi tratament pentru victime - ar rezista unui eventual cutremur.

Răspunsul a venit zilele trecute de la ministrul Sănătăţii: mai puţin de 20% din spitalele din România sunt consolidate astfel încât să facă faţă unui dezastru, iar restul de 80% nu ar putea rezista unor catastrofe naturale pentru că nu au amenajate unităţi de primiri urgenţe.

Scurt şi concis! În comunicatul remis presei de Ziua Mondială a Sănătăţii, la fel de sec, ministrul aminteşte că, potrivit unei statistici din 2002 a Băncii Mondiale, jumătate din unităţile sanitare din România ar fi afectate de un cutremur.

Doar avertismentul italian declanşează în bunul obicei românesc un „hei-rup“, ministrul anunţând deja demararea unor lucrări de consolidare şi utilare a secţiilor de primiri urgenţe.

Un proiect care, dacă nu va fi terminat în mandatul celui care îl iniţiază, riscă să eşueze ca toate proiectele începute şi abandonate din România.

Iată de ce mult mai mare decât riscul unui cutremur este riscul mentalităţii mioritice a cărei singură strategie urmată cu sfinţenie este cea a lui „Doamne ajută! Las’ că merge şi aşa!“