O strategie posibilă e să arătăm că suntem în rând cu lumea („avem şi noi faliţii noştri”), alta - că suntem altfel („ca la noi la nimenea”) Omul inteligent are mai multe întrebări decât răspunsuri. Înainte de a afirma ceva, se gândeşte de două ori, încearcă să-şi lămurească termenii, îşi pune în discuţie competenţa, îndreptăţirea morală, buna-credinţă. Prostul, din contră, e prompt, radical, sigur de sine. Prostul ştie. Nu hamletizează, nu are dubii, nu are nevoie de reflecţie prelungită. Dă-i o temă, orice temă, şi ţi-o lămureşte în doi timpi şi trei mişcări. Exemplu: s-au scris zeci de mii de pagini despre problema „identităţii naţionale” şi a „identităţii” în genere. Cercetători de toate calibrele şi de toate neamurile au încercat să afle cum se poate defini esenţa unei naţiuni, cine e calificat să o facă, în ce fel se poate descrie (şi cu ce consecinţe) nebuloasa identitară. Din păcate, cercetătorii cu pricina n-au avut norocul să urmărească emisiunile televiziunilor autohtone. Ar fi constatat că eforturile lor sunt ridicole. La noi, totul e limpede. Toată lumea ştie ce este „identitatea naţională” şi în ce mod trebuie să o exportăm. Toată lumea ştie „ce ne reprezintă şi ce nu”, toată lumea are masive resurse de cultură, bun-gust, patriotism şi indignare.
În recenta dezbatere pe marginea unor expoziţii româneşti, mijlocite, în străinătate, de Institutul Cultural Român, majoritatea comentatorilor au manevrat concepte despre care, în mod vădit, nu aveau decât vagi informaţii şcolare. S-a vorbit – cu un aplomb amuţitor - despre „artă”, despre „morală”, despre „cultura naţională”, despre „pornografie”, despre „gust”, adică despre importante capitole de estetică, sociologie, istorie şi politică de stat. Fiecare vorbitor trăia în inflaţia propriilor certitudini. Or, nu e nevoie decât de un dram de cuviinţă, ca să realizezi că – vorba lui Ion Iliescu – re