Cînd vei putea să ţii, fără durere,

cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-i subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

tîrziu, să dai un semn – ca o speranţă,

celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare – tînărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe ţărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul

spălîndu-şi inima în mare.

Citind poezia lui Dorin Tudoran, observăm o diferenţă importantă faţă de tinereţea lirică a „şaizeciştilor” din generaţia anterioară. Ea ţine de lumină şi atmosferă (fizică şi morală), de tristeţea difuză din versurile autorului. Nimic, la el, din ingenuitatea descoperirii universului şi caracterul preponderent solar al debuturilor predecesorilor. Poetul priveşte lumea nu cu scepticism, dar cu îngîndurare, cu un cearcăn de melancolie şi presentimentul a ceea ce va să vină. Fundalul vieţii este moartea, cursul experienţelor intră, simbolic, între malurile „de mercur” ale Akheronului – rîul ridicat de Dorin Tudoran pînă în titlul unui volum al său. Fără a fi un autor livresc, Tudoran e unul cultivat, cu un arierplan cultural evidenţiat prin numeroase referinţe şi sugestii de acest ordin. El îşi „joacă” adesea strofele pe două planuri distincte, asigurînd textului un subtext sau o tematică din sfera literaturii deja constituite şi istoricizate.

Este exact situaţia din Tînărul Ulise, poem din sumarul volumului Uneori, plutirea, scris de un autor el însuşi tînăr, şi care modulează o veche poveste de dragoste. Bărbatul plecat pe mare, departe, pentru a lua parte la războiul troian de recîştigare a frumoasei Elena; războinicul strateg, care dă atîtea m