A spune că scena relaţiilor internaţionale se schimbă accelerat după instalarea crizei financiare începute în 2008 e deja un loc comun. Occidentul, aşa cum îl ştiam din deceniile trecute, adică un club solidar al libertăţii şi bunăstării dar şi un bloc de securitate format de Statele Unite, Canada şi Europa de Vest, îşi restructurează şi redesenează gradual, uneori cu mai multă alteori cu mai puţină discreţie, aliniamentele şi interesele strategice, orientându-se după noile resurse şi centre de creştere economică. Doar democraţia liberală a rămas să apere şi să constituie miezul tare al tradiţiei comune euro-americane. Din fericire, nu e puţin lucru chiar şi atât, chiar dacă pasiunea relaţiei transatlantice s-a răcit semnificativ iar mirajul zonei Asia-Pacific, cu enormul ei potenţial economic şi uman, atrage cu cântece de sirenă investitorii şi strategii de pe ambele continente.

Niciodată după 1945 ordinea nord-atlantică, bazată în principiu pe alianţa strategică între Statele Unite, Canada şi „comunitatea europeană” (din 1992 Uniunea Europeană), la care s-au asociat în timp şi alte democraţii prin extinderea spre Est, nu a avut mai puţină consistenţă politică şi consens în acţiune decât acum. Desigur, schimburile comerciale peste Atlantic continuă să formeze cel mai mare flux de bunuri şi servicii din istorie şi cea mai mare concentrare de capital, dar tendinţele arată clar că a început orientarea în alte direcţii. Şi, mai ales, arată că un consens între Statele Unite şi Europa este tot mai greu de atins, pe o lungă listă de dosare. Dacă la sfârşitul Războiului Rece hegemonia binomului SUA – Europa de Vest era incontestabilă iar scena relaţiilor internaţionale era dominată practic de înţelegerile făcute între Washington şi principalele capitale vest-europene, astăzi cu greu putem vorbi de o guvernanţă a lumii iar situaţiile de impas politico-diplomatic, l