Şireţii de la pantofi
Iarnă la munte.
Rămân aşa, dezbrăcinat şi buimac. Mi-e greu să mă regăsesc, să privesc drept, să spun ce gândesc. Încerc în pripă să-mi pun puţină ordine în minte luptându-mă cu sângele care dă năvală şi-mi umflă faţa şi ochii, îmi seacă mâinile de vlagă. Ăsta e portretul meu acum, în tuşă frustă, naturalistă. Nu sunt în stare să-mi însuşesc alte forme şi să iau un colorit armonios. Călăii se uită la mine ca la o gânganie: cu interes şi cu scârbă în acelaşi timp. Mă împing de colo până colo cu un beţigaş, se amuză înainte de a-mi înfige acul în spate.
– Scoate-ţi şiretele şi pune-le pe masă!
Caligraful răbdător şi talentat care a zugrăvit atât de frumos inventarul obiectelor personale a scos asta pe gură. Ăştialalţi râd, dar eu rămân înţepenit în starea mea de prostraţie, nu pot să mă smulg nici agăţându-mă de paiul întins. Ce şfichi aş fi făcut altădată din şiretele astea! – răsucit în trei şi-mpletit în şase. Aud totul, văd atât cât îmi îngăduie capul aplecat în piept, dar nu pot reacţiona. Parcă sunt paralizat. Şi sunt. Acum exist doar ca să-mi ţin pantalonii să nu cadă. Mă obsedează picioarele murdare de praf. Să nu mi se vadă. Şi, mai ales, chiloţii. Nu i-am schimbat când am plecat de acasă. Era vorba doar de o vizită scurtă la post alături de doi poliţari leoarcă, şi ei, de sudoare. A fost o zi caldă, am săpat în vie doar cu pantaloni scurţi pe mine. Praful s-a pus peste tot, pârâiaşele de sudoare mi-au vărgat trupul. Pe sub costum port, desenată direct pe piele, zeghea de puşcăriaş. Au zis: hai, hai! Când să fi făcut baie? Până aduci lemne, aprinzi focul, stai că nu arde ca lumea, mai suflă în el, până se încălzeşte apa, şi până te speli, trece timpul pe la poartă şi nici nu-l vezi. Mi-am limpezit doar faţa cu apă rece şi am plecat. Înţeleg să-l iei pe om de acasă, sub un pretext oarecare, sea
