Joi, pe seara, am plecat cu prietenul meu, prozatorul, la Insomnia, o cafenea sic din centrul Clujului, unde are loc lunar un cenaclu literar inedit, printre cafele, beri si citronade. In ziua respectiva era randul sau sa apara in public. Si avea emotii.
Oferta este tentanta. Scriitorul este invitat sa citeasca din creatia sa si nu se poate plange de lipsa de public, de vreme ce in cafenea se afla, oricum, zeci de persoane. Dar tot atat de adevarat este si faptul ca iti trebuie un curaj nebun sa te arunci intr-o asemenea aventura. Adica sa accepti invitatia unui patron cu apetit literar, poate chiar cu veleitati de asemenea natura, de a intra in localul sau, a te aseza la o masa, a lua microfonul in mana si a incepe sa citesti in fata a 20-30 de fani care te sorb din ochi, dar si a altor clienti, care au intrat acolo nu pentru a asculta un poem, ci, pur si simplu, pentru a degusta un coktail sau a savura o cafea.
Incepe lectura. Prozatorul are la activ intalniri cu cititorii cate fire albe in barba sa, dar are trac. Dupa primele ezitari isi da insa drumul. Citeste cu aplomb. Ce mai conteaza ca glasul sau emotionat este ecranat discret de rumoarea localului? Ce mai conteaza ca, intre doua metafore, fete cu dexteritati de jongleur se strecoara abil printre mese pentru a depune in fata consumatorilor pahare cu bauturi colorate, al caror clinchet melodios se suprapune peste vocea sa? Ce conteaza (desi asta chiar conteaza!) ca prin incaperea cenaclului se scurg fara intrerupere clientii intregului local, atrasi magnetic de o usa pe care ideogramele desenate cu umor sugereaza o activitate fireasca, a carei intensitate este direct proportionala cu numarul sticlelor de bere consumate? Nu mai conteaza nimic. Forta magnetica a cuvantului scris si rostit de insusi creatorul sau incearca sa stapaneasca intreaga aceasta miscare browniana. Si lectura continua...
