Vasile Salaru Acum zece ani, impreuna cu Valeriu Stefan, am transmis pentru Radio Iasi aspecte de la Campionatul Mondial de handbal feminin din Germania. Din pesimism am solicitat viza doar pana in ziua finalei. Evolutia excelenta, in grupe, a fetelor noastre, la Rotenburg pe Fulga, ne-a facut sa contactam Consulatul Romaniei pentru prelungirea vizei. Dupa mai mult de zece convorbiri telefonice, in decurs de cateva zile, in care am fost chestionati precum infractorii, desi eram in delegatie, in interes de serviciu, am fost indrumati sa ne adresam Ambasadei. Iar telefoane, iar intrebari, cand la Bonn, cand la Berlin, pana cand ni s-a comunicat ca nu se poate face nimic pentru noi. Intre timp, nationala tarii noastre castigase grupa si pentru faza superioara trebuia sa ne deplasam la Hamburg. Intr-o doara, vazand un echipaj al Politiei in fata hotelului, ne-am adresat agentilor pentru un sfat referitor la problema noastra. Dupa nici un minut, cat a durat convorbirea telefonica, am fost invitati la Primarie, cu masina Politiei, unde, intr-un birou, ne-a intampinat politicos un functionar ce ne-a prelungit pe loc vizele, tratandu-ne intre timp cu apa rece si cafea fierbinte. Ni s-a si multumit pentru modul in care stim sa respectam legile tarii in care ne aflam temporar. Tot cu masina Politiei ne-am intors la hotel, dupa nici macar o ora, desi calatoria dus-intors a insemnat circa patruzeci de kilometri.
Daca n-ar fi fost mediatizatul caz al muncitorilor romani arestati fara vreo vina majora in Irak nu-mi mai aduceam aminte de indiferenta functionarilor nostri de la misiunile diplomatice din Germania. Ce am patit eu este floare la ureche pe langa ce au patit cei doi in baza militara americana din Golf. Fara avocat, fara a avea posibilitatea sa-si informeze familiile referitor la soarta lor, izolati, muncitorii nostri au avut doar vina de a filma si fotografi