În prezent, oalele sparte aduc în contul poznaşului sporuri şi indemnizaţii suplimentare. Cu cât poznaşul e mai bine înfipt în sistem şi pocinogul mai vârtos, cu atât mai mare e răsplata oferită de angajator, pe post de compensaţie contra stresului posttraumatic de a fi şef.

Un prieten, nu eu, a lucrat, în verile din vremea studenţiei, într-o fabrică de conserve. După terminologia astăzi în vogă, jobul său ar fi trebuit să se numească „material handler associate”. Conform obiceiului denominativ vechi şi sănătos, prietenul respectiv era muncitor sezonier, adică un fel de zilier închiriat de fabrică pe o perioadă de trei luni. Munca era multă şi se desfăşura strămoşeşte, în trei schimburi, iar plata era mai degrabă simbolică, aşa, ca pentru un student-zilier, dar săracul nu caută la dinţi calul de dar.

Tipul dominant de activitate cotidiană era de a muta borcane din uriaşele cuve de sterilizare în lăzi de depozitare. O repriză de lucru însemna mii de borcane mutate prin mii de aplecări de şale. Ziua era cum mai era. Dar în schimbul „trei”, după miezul nopţii, când stelele roiau în cor pe boltă şi piroteala moleşitoare preschimba omul în neom, zmeu să fi fost şi tot te ispitea gândul necurat de a te afunda în mările somnului. Înşiră-te, mărgărite, pe lungi fire aurite... Cine a făcut plantoane şi schimburi de noapte ştie despre ce-i vorba.

În orele de cvasitrezie ale schimbului de noapte creştea tot mai mare, aidoma monştrilor plăsmuiţi din spaimele străvechi ale oamenilor, stresul funcţiei de zilier. Supus condiţiei de fiinţă diurnă, omul cu serviciu nocturn face cu greu faţă provocării de a sta treaz.

În tăcerea luminiscentă a nopţii, sezonieri de toate vârstele se mişcau himeric asemenea morţilor vii cu feţe contorsionate violent şi clinchetul de borcan izbit de beton era semnalul care vestea tăierea din leafă. Cine paradea bunurile fabricii