Alegerea netă - devenită tot mai evidentă, după ce un timp a stat cumva ascunsă - a guvernatorului Băncii Naţionale în favoarea băncilor şi în defavoarea economiei este făcută, dacă am înţeles noi bine intervenţiile publice ale dlui Isărescu, în numele stabilităţii financiare a ţării. Stabilitate financiară care, după părerea domniei sale, ar trebui să devină o misiune înscrisă oficial a băncii centrale, aşa cum pretinde că s-ar discuta în ultimul timp chiar la nivel internaţional.
Nu ştim accepţiunea atribuită stabilităţii financiare, dar în cazul în speţă al României apare că dl Isărescu o suprapune exact stabilităţii sistemului bancar. Ceea ce este dubitativ că ar fi chiar acelaşi lucru! Şi, din păcate, suprapunerea respectivă, pusă în practică prin anume politici de curs, de dobânzi şi de preţuri, ajunge, ca şi reţetele FMI de realizare a echilibrelor economice doar prin tăieri, să constituie nefericite aplicaţii pe organisme sociale ale principiilor termodinamicii care postulează că un sistem fizic este cu atât mai stabil cu cât devine mai incapabil de a genera un lucru mecanic. Mai prozaic spus, stabilitatea maximă se atinge când sistemul este mort energetic. Prin analogie, dar nu numai ideatică, reuşita maximă a programelor de stabilizare ale FMI este atunci când pacientul pe care îl tratează aceste programe ajunge mort.
Din păcate, politicile BNR de a feri băncile să plătească şi ele măcar ceva din factura crizei - mai ales că nu este nicidecum neglijabilă, ci este masivă contribuţia lor la această criză, chiar şi numai prin creditarea fără noimă a consumului din import, pe care au practicat-o câţiva ani şi care a dezarticulat complet economia internă între consum şi producţie şi a vulnerabilizat-o extern la cote extreme - au cam aceleaşi efecte. Tot ce iese în calea acestor politici este secerat, iar diferiţii actori naivi şi nepregătiţi (sala
