Puţini oameni ştiu că atunci când presară câteva frunzuliţe de cimbru peste sos sau fripturi fac de fapt un gest ce are rădăcini cu mii de ani în urmă. Cimbrul, această plantă delicată, cu o aromă foarte puternică, este poate la fel de vechi precum timpul.
Cimbrul este o plantă ce poate avea diferite nume şi înfăţişări. Cel cultivat în grădinile de la noi sau în ghivecele de pe balcon se numeşte cimbru de grădină, cimbru mirositor, lămâioară sau timian. Cimbrişorul, sau cimbrul de câmp, creşte fără de voie acolo unde găseşte teren prielnic şi este folosit în special în scopuri medicinale. Indiferent de numele pe care îl poartă, îl recunoşti după parfumul caracteristic, îndulcit, de la caz la caz, de uşoare note de citrice sau de ardei iute roşu ca focul. Deşi astăzi cimbrul este unul dintre ingredientele care nu trebuie să lipsească din nici o bucătărie (fie că ne referim la civilizaţia culinară europeană, levantină sau arabă), la începuturi de istorie, rolul său era cu totul altul.
Un pic de istorie
Vechii egipteni foloseau cimbrul în complexul ritual al îmbălsămării faraonilor, asigurându-le astfel viaţa eternă alături de Osiris. În templele greceşti, crenguţele de cimbru erau arse, parfumul lor învăluindu-i pe oameni şi făcându-i curajoşi în războaie sau în călătoriile pe mare. De altfel, în Evul Mediu, în cetăţile crenelate, cavalerii îmbrăcaţi în armuri strălucitoare, călare pe roibi mândri primeau de la fetele frumoase frunze de cimbru ca asupra lor să se coboare curajul. Iar în vechile odăi, sub perne se aşezau crenguţe de cimbru proaspăt, pentru ca visele urâte să stea departe de case, la fel cum fetele tinere aşezau sub perne busuioc pentru a-şi afla ursitul.
În bucătărie
Dintre toate ierburile aromate, cimbrul îşi păstrează cel mai bine aroma chiar şi atunci când este uscat. Dacă vreţi să-l folosiţi proaspăt