"Pe trotuare, un furnicar de oameni, bărbaţi în haine curate, călcate, iar femeile în toalete de stradă cât mai elegante, am putea spune că era o paradă a modei în straie curate (...) Pe stradă treceau automobile şi trăsuri în mod destul de lent, din cauza aglomeraţiei, iar libertatea de circulaţie, cât şi siguranţa ei în privinţa persoanelor era desăvârşită încât şi regele Carol II se plimba printre trecători, ca orice cetăţean ieşit la plimbare, însoţit numai de un aghiotant şi făcând curte la cucoane".

Oraşul cu două feţe

O imagine idilică al unui oraş interbelic? Deloc aşa, dacă citim şi ce scria istoricul Nicolae Iorga în “Bucureştii anului 1906”, “...noii locuitori nu au încă repere clare în spaţiul care i-a adoptat şi nici nu stabilesc cu usurinţă legături cu ceilalţi. Lipsa mijloacelor uzuale de trai a îngreunat şi ea adaptarea. Ieşirile violente, mărunte prin ţelul lor imediat sunt cotidiene...". Iar memorialistul Henry Stahl completează în “Bucureştii ce se duc” publicată pe la 1910 că periferia oraşului este “un spaţiu al pârliţilor născuţi din mizerie, trăiţi în chinuri având cârciuma drept singura distracţie (...) Prin aceste locuri se întind vaste maidane pe care se răsfaţă duhori pestilenţiale, mortăciuni şi gunoaie de tot felul". Două imagini complet diferite în care evoluţia tihnită a oraşului se amestecă periculos de mult cu umbrele lumii subterane.

Cea mai veche meserie din lume luată la numărat

România avea la 1 ianuarie 1927 nici mai mult nici mai puţin de 12.517 înregistrate ca lucrătoare ale amorului liber de către prefecturile de judeţe. Ineditul recensământ era necesar şi fusese cerut cu aproape un an în urmă de secretarul de stat al Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului care trebuia astfel să răspundă la o solicitare făcută de Societatea Naţiunilor cu privire la "dezvoltarea ce a luat în ţară la noi,