Ultima carte publicată de Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, premiată drept Cartea anului 2012 de către România literară, nominalizată la premiile revistei Observator cultural, se bucură și de un succes „de public“ pe măsură, dovadă stînd faptul este comercializată și în hipermarketuri, onoare mai rar acordată cărților de filozofie ori celor de hermeneutică religioasă.
O explicație a succesului Parabolelor... este că, precum alte cărți ale domnului Pleșu (de exemplu, Despre îngeri), și această carte abordează un subiect aproape tabu, monopolizat de instituția bisericească, redîndu-l reflecției libere, laice. Folosind un vocabular actual, putem spune că Andrei Pleșu îl supune pe Dumnezeu dezbaterii publice, refuzînd arestarea lui într-un spațiu strict cultural, ritualic, unde operează doar genuflexiunile și psalmodierea. Din acest punct de vedere, demersul lui Andrei Pleșu este curajos: el îndrăznește să nege monopolul religios asupra unor teme general-umane precum Dumnezeu, viața de după moarte, viața spirituală. Înainte să fie răspuns, certitudine și dogmă, Dumnezeu este întrebare, nelămurire și căutare a fiecăruia dintre noi. El este unul dintre cele mai vii subiecte de discuție, atunci cînd oamenilor nu li se pune crucifixul în gură în numele prevenirii blasfemiei și ereziei.
Succesul cărții lui Pleșu se datorează talentului autorului de a aborda, destins și deschis, acest gen de teme. Pentru Andrei Pleșu, cartea sacră nu mai este obiect de cult, căreia i te închini și pe care o săruți; sacră fiind, cartea este totuși carte, ca atare va trebui citită și înțeleasă, iar ca să o înțelegi cît mai bine nu poți ignora efortul altora de a o înțelege. Demersul hermeneutic se întemeiază pe o valorizare culturală a cărții, în defavoarea unei valorizări exclusiv cultuale a ei. Atunci cînd reușește