Propunerea preşedintelui Băsescu privind un moratoriu politic pentru adoptarea celor trei legi necesare acordului cu FMI, deşi aparent rezonabilă, se sprijină pe o premisă greşită. Pacea politică nu este nici posibilă, nici dezirabilă.
Băsescu a argumentat nevoia de a se debloca activitatea Parlamentului invocând „interesul naţional", care cere finalizarea acordului. Problema cu acest argument este că nu toate forţele din România sunt convinse că încheierea acordului cu FMI este în interes naţional.
Cum a crezut Traian Băsescu că PNL, care s-a pronunţat ferm împotriva oricărui acord cu FMI prin voci celebre ca Dinu Patriciu şi Călin Popescu-Tăriceanu, va atârna armele în cui şi va trece, constructiv, la munca de asanare a finanţelor publice? Că PSD, care, prin Victor Ponta, a declarat politicile rezultate din acord drept „genocid social" şi care a produs un fel de program de guvernare care nu putea fi pus în practică decât dacă acordul cu Fondul era denunţat, va ieşi de pe noul traseu socialist-revoluţionar pentru a se apuca de munca la buget? Că sindicatele vor abandona lupta de gherilă pentru privilegiile castelor bugetare pe care le reprezintă pentru a susţine o reformă autentică în administraţie? Sau că judecătorii vor avea brusc un acces dureros de conştiinţă şi vor renunţa să legifereze prin hotărâri judecătoreşti? Şi cum şi-a imaginat preşedintele că se va întâmpla? Că Roberta Anastase îşi va da mâna cu Ponta, iar Boc cu Antonescu şi vor cânta cu toţii „Kumbaya" în jurul Legii salarizării unitare?
Dar, pe de altă parte, ar fi de dorit un asemenea consens general - visul de aur al lui Ion Iliescu? Trecutul ne învaţă că nu. Există cel puţin trei situaţii de vot în unanimitate, toate cu efecte dezastruoase: creşterea pensiilor în 2007 a fost adoptată de Cabinetul Tăriceanu la presiunile PSD, dar a fost votată cu entuziasm de parlamenta