Aşa cum cred că au observat cei care îmi urmăresc scrisul, am acordat o atenţie specială, plină de simpatie, perioadei de câţiva ani în care, într-un climat de oarecare libertate, după 23 august 1944 şi până la instalarea efectivă a comunismului a apărut o întreagă literatură interesantă şi variată coincizând cu adolescenţa mea şi cu sfârşitul acesteia.

Comunismul cu ideile lui reductive de dirijism pe toate planurile nu s-a vădit cu întreaga brutalitate odată cu ocupaţia militară prin Armata Roşie; priorităţile noului nostru „aliat" au fost altele, vizând mai ales înfrângerea Germaniei naziste şi a aliaţilor ei, încă puternici; abia instalarea guvernului trădător Dr. Petru Groza şi mai apoi neutralizarea partidelor istorice, reconstituite şi reactivate de voie, de nevoie, au lămurit pe observator, pentru ca abdicarea regelui la 30 decembrie 1947 să pună pecetea decisivă. Anii aceia de răgaz, aproape patru, au fost nu doar foarte fructuoşi, dar şi extrem de variaţi, îngăduind maximum de speranţe. În momentul căderii ţării noastre, manifestările culturale erau cu totul altfel decât decadente sau corespunzând putreziciunii unei societăţi agonice, în descompunere. Eu am fost martorul ei, deşi nu-mi dezvăluisem o vocaţie precisă; eram, cum se spune „în formaţie", urmăream cu luciditate şi consternare ceea ce se întâmpla, ce se dovedea a fi „viitorul" mult trâmbiţat de propaganda comunistă în care n-am crezut o clipă.

Or, chiar printr-o coincidenţă care poate fi nu chiar întâmplătoare, primul an al noului regim a fost cel al sărbătoririi centenarului revoluţiei „burgheze" de la 1848, cu aspecte angajând toată suflarea românească şi cu o portanţă indiscutabil naţională pe care-l treceau în contul lor şi descendenţii „burghezo-moşierimii", dar mai ales istoriografii acesteia, care, cu diferite nuanţe, procedau în spiritul adevărului. Or, pentr