Camelia abia terminase facultatea, se căsătorise, se mutase la casa ei, dar nu ştia absolut nimic în materie de gătit "la greu". Puse mâna, rapid şi cu simţ de răspundere, pe telefon:
– Mamă, mi-a adus Ion mielul, ce fac ?
– Taie-i capul, picioarele de la genunchi şi coada. Din ele vei face o ciorbiţă, zise Victoriţa scurt.
Camelia se uită lung la bietul animal care zăcea jupuit, cu dinţii rânjiţi, cu găuri în locul unde fuseseră urechile şi, ce era mai cumplit, cu ochii sticloşi şi holbaţi privind-o cu tristeţe şi neputinţă. Nu, nu putea să-i taie capul şi nici picioarele. O podidiră lacrimile. Puse mâna din nou pe telefon şi cu plânsul în gât zise:
– Mamă, nu pot să-l tai, nu pot şi nici nu ştiu. Nu fac nici o ciorbiţă. Te rog, scânci ea.
– Ooof! Bine, las' că aduc eu ciorba. Fă tu friptura! Nu te mai uita la el! Freacă-l cu cimbru, puţină sare şi puţin piper, apoi bagă-l la cuptor.
– Aşa întreg?, întrebă fata.
– Da. Şi peste trei sferturi de oră, mă suni să-ţi spun cum să pui vinul, îi zise maică-sa.
Zis şi făcut. Camelia nu se mai uită în ochii mielului, îl trată cum a fost învăţată şi îl îndesă în tava de la cuptor. Nici nu şi-a dat seama când s-au scurs cele trei sferturi de oră şi a sunat-o iar pe mamă-sa.
– Tragi tava şi stropeşti friptura cu vin roşu, din ăla de la tataie. Torni peste el cam un pahar, da' peste tot. Bagi tava la loc şi laşi mai departe la copt. Apucă-te şi curăţă o căpăţână de usturoi şi pisează-l. Va trebui să-l pui peste friptură când este aproape gata, tot cu vin. Ai înţeles? şi închise telefonul.
Fără prea mult elan, tânăra gospodină deschise cuptorul şi încercă să tragă tava. Numai că... tava nu ieşea, iar mielul se tranformase într-o chestie uriaşă, care se umflase până ajunsese să se lipească de tavanul cuptorului. Fata, încurcată, clipi şi se strâmbă