Acum cateva zile, in curtea unui spital de copii din Cluj: in linistea unei dimineti de sambata, un tata isi cara dupa el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, intr-un fel de plimbare. Copilul urla - un tanguit macabru, un plans bolnav si trist - urla continuu. Parintele tace, il mangaie, implora baiatul care nu-l aude si nu-l pricepe, sa nu mai planga. Parinte si copil, singuri cu durerea lor, in curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastra.
Cum scoate capul, o femeie intre doua varste tulburata din somn racneste in directia sursei de galagie:
- Liniste! Nu ne putem odihni! Faceti baiatul sa taca!
Baiatul, cu mersul lui impleticit, atarnat de gatul tatalui, urla, plange, cu ochii dati peste cap. Parintele isi vede de mersul lui resemnat, de mangaieri si alintari. Exasperata, femeia isi lungeste gatul peste pervaz si vocea stridenta plezneste din nou, fara mila:
- Faceti baiatul sa taca! E prea multa galagie si nu putem dormi!
Abia acum parintele pare s-o auda. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, isi ridica ochii spre fereastra. In linistea din curtea spitalului sparta de bocetul copilului bolnav, raspunde calm:
- Plansul nu vine cand vrem noi. Ati putea avea mai multa intelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreti sa facem? Sa plecam din spital?
Femeia le arunca o privire vitriolanta, tranteste fereastra si dispare in salon. Fara scuze, fara vreo umbra de regret sau compasiune.
N-as putea spune cine pe cine contamineaza. Noi pe ceilalti, sau ceilalti pe noi. Televiziunile lumea isterica din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplica la nesfarsit, ne izbeste in plin de indata ce pasim afara din universul domestic. Agresivitatea gratuita, indiferenta macabra, lipsa de intelegere fata de durerea altuia au ajuns un mod de viata, un mod de a ne tari un destin mizerab