"Obsesia fericirii ne va duce în curând la nefericire", îi scria Emil Cioran în 1977 prietenului său Arşavir Acterian. Cioran nu şi-a căutat fericirea supremă niciodată. De fapt, aşa cum spunea, "anxietatea i-a fost un tovarăş fidel încă de la naştere", iar "pe spermatazoidul meu scria: nefericire", după cum i se destăinuia în 1937 prietenului său bun Mircea Eliade. A părăsit la 10 ani un "paradis", o culme a Raiului denumită simplu Răşinari, fără a şti că drumul care l-a dus la şcoală la Sibiu, la Universitatea din Bucureşti, iar apoi ca profesor la Braşov, va fi o uliţă uriaşă care face legătura cu Parisul, "un garaj apocaliptic", oraşul în care filozoful şi-a găsit sfârşitul. O uliţă care l-a rupt din rădăcini.

Aprilie 1911. În micuţa localitate Răşinari, buză-n buză cu Sibiul, se năştea "scepticul de serviciu al unei lumi în declin", "nihilistul veacului", "regele pesimiştilor în procesul interminabil care s-a deschis între om, Dumnezeu şi lume". Într-o familie cu tată protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu, bunic ridicat la rangul de baron şi mama, Elvira, o femeie simplă, dar care a ţinut legată toată familia, se poate spune că Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvăneană.

Coasta Boacii, Şanta, Râul Sadului, Trăinei sunt câteva repere care i-au marcat cei zece ani pe care i-a petrecut în Răşinari, acest "paradis" în care şi-a petrecut cei mai frumoşi ani din viaţă. I-a plăcut să citească imediat ce tatăl său, protopopul, l-a învăţat cum şi de ce trebuie citită o carte, cum se face un rezumat şi apoi la final, fiecare exprimându-şi opinia despre cartea citită. De atunci, Cioran a început să umble pe "uliţele literaturii, nu pe bulevardele ei", aşa cum spunea Noica.

ZBENGUIALA PE COASTA BOACII

Copilăria lui Cioran nu a însemnat însă numai studiu. Până în clasa a patra repeta la vio