Îmi amintesc cum păstra bunică-mea într-o ladă mare, de lemn (să fi fost lada de zestre?) tot felul de aşternuturi şi feţe de pernă noi, din damasc, brodate, croşetate şi apretate-băţ – numai bune să stea în picioare de capul lor. Mirosea înăuntru a nou învechit, a săpun, a lemn uscat. Pe ladă ţinea o stivă de plăpumi, şi ele noi. Ştiţi, plăpumile alea înfăţate cu atlaz lucios pe care se coseau cu un ac mare, special, tot felul de modele. Cu cît mai turbată culoarea, cu atît mai frumoasă plapuma. Aş fi murit de plăcere să mă lase să mă învelesc cu una roşie care făcea ape-ape, înfăşată la fel de frumos într-un cearşaf care dezvelea în rombul tăiat la mijloc culoarea fistichie a atlazului. Aş fi dat orice să renunţ la plăpumioara de copil pentru Ferrari-ul ăsta al păturilor, mama tuturor plăpumilor.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Dar nu. Lucrurile acelea erau de neatins. Laolaltă cu toată colecţia de ţesături păstrate pentru înmormîntare, erau tabu. „Pentru tine le păstrez“, zicea bunică-mea, „cînd o să te măriţi“. Mi se părea un viitor mai mult decît improbabil, oribil. Cum adică să te măriţi? Ştiu şi că m-a păcălit în cîteva rînduri, pentru că a scos din stiva cu pricina alte plăpumi frumoase, atunci cînd primea musafiri peste noapte. La fel şi cu farfuriile, tacîmurile şi cristalele alea bune. Minunile astea ieşeau şi ele la lumină cînd se întindea cîte o masă festivă. Bănuiesc că etalarea de văsăraie se făcea şi în funcţie de importanţa pe care o ocupau musafirii respectivi în ochii ei. Un musafir mai aşa şi aşa, hai, farfurii de zi cu zi. Unii mai sus pe scara aprecierii primeau din rezerva aflată sub cheie în scrin. Porţelan fin şi translucid cu modele delicate de trandafiri rozii pe margini. Farfurii pîntecoase de supă cu ghirlande albastre Art Nouveau. Farfurii pentru felul doi, mari ca nişte