În cele mai recente pagini de critică literară (apărute luna trecută) despre poezia şi proza lui Vasile Voiculescu („Iluziile literaturii române“, de Eugen Negrici, p.101 ş.u.), autorul lui „Zahei orbul“ nu iese prea bine. Sursa: Sorin Antonescu

Cele 90 de shakespeariene „sonete închipuite“ sunt „searbede, neostenit declarative, pe alocuri de-a dreptul banale“ şi „nu spun astăzi mai nimic cititorului“. „Procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacităţii estetice“, tradiţionalism doctrinar gândirist, „angelomorfizare, aluzii mitologice şi alegorii savante“. Deşi li se acceptă existenţa unor „splendide insule de proză“, „povestirile sunt de o simplitate crispantă, nu cultivă cu dibăcie misterul“ ş.a.m.d.

La limită poate că, esteticeşte, lucrurile chiar aşa stau. Însă destinul lui Vasile Voiculescu rămâne să fie descoperit cu înfiorare de noile generaţii ca înălţătoare pildă morală în cuprinsul literar valah, unic martiriu pentru credinţă în spaţiul nostru artistic şi înfiorător exemplu pentru bestialitatea represiunii comuniste de acum jumătate de veac.

Cartea lui Marius Oprea „Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului aprins“, apărută la Humanitas cu prefaţa lui Andrei Pleşu, sintetizează empatic, eficient şi emoţionant atât fenomenul spiritual şi implicit politic al grupării de la Mănăstirea Antim, cât şi împletirea lui cu biografia lui Voiculescu, omul care, în 1958, la 73 de ani, cântărind 57 kg la 1,65 m, cu o carieră medicală şi literară fără pată, văduv, cu cinci copii, este arestat fără vină, interogat umilitor, târât în tribunale ca ultimul borfaş, condamnat la cinci ani şi întemniţat la Aiud până în 1962, de unde iese prăbuşit de tuberculoză spre a muri după un an. Practic, în stare de epavă, s-a lăsat să moară de inaniţie, lovitura de graţie fiindu-i dată de dispariţia bibliotecii, cele şa