La sfârşitul lui ianuarie 1989, mai bine de o săptămână, în toată ţara s-a efectuat ultimul recensământ al animalelor din perioada comunistă. Acţiunea, pregătită şi popularizată din vreme, a debutat la 20 şi s-a terminat nouă zile mai târziu, la 29 ianuarie. Numărătoarea se voia o sursă de informaţii despre efectivele de animale din ţara noastră. În realitate, a fost o altă ocazie de a oferi o imagine îngroşată a realităţii.
Recensământul era organizat de Direcţia Centrală de Statistică (DCS). Aceasta era însărcinată cu planificarea, logistica şi cu instruirea recenzorilor – persoane abilitate să constate câte animale vieţuiau în gospodăriile ţăranilor, care culegeau date operative. DCS centraliza datele finale şi disemina rezultatele celor interesaţi. Ministerul Agriculturii îi oferea sprijin în aceste etape.
Pregătirile au început cu mult timp înainte. A fost organizată o acţiune de popularizare, decretul referitor la această acţiune fiind publicat în presa centrală şi locală încă de la începutul lui ianuarie. Despre el s-a vorbit la radio şi televiziune, în adunări cetăţeneşti, pentru ca toţi cetăţenii să cunoască importanţa recensământului, obligaţiile de a declara corect numărul de animale deţinut şi de a înlesni numărarea lor la faţa locului de către recenzori.
Recenzorul de sector era persoana însărcinată să viziteze fiecare gospodărie din raza sectorului său de activitate pentru a număra animalele, să completeze formulare şi să elibereze o adeverinţă sub semnătură proprie despre veridicitatea celor găsite în gospodărie. Aceştia proveneau din rândul cadrelor Ministerului Agriculturii: medici veterinari, ingineri zootehnici, tehnicieni etc. Şi profesorii erau obligaţi să fie recenzori. Munca nu le era remunerată, ci intra în cadrul obligaţiilor de serviciu.
Nu
