„Nu mai vreau comunism.“ Aşa îşi justifica votul pentru Traian Băsescu un român din Germania, în direct, la Realitatea FM. Tot el îşi încheia intervenţia reproşîndu-i moderatorului – altminteri, echilibrat – postura nedemnă de slugoi al unuia dintre moguli. Pentru bătrînele care sărbătoreau, pe uliţă, victoria aceluiaşi candidat, miza fusese derizorie în comparaţie cu prima, pentru că luase forma clasicei pomeni electorale. În 2004, Adrian Năstase constata că România sa – rurală, asistată, slab sau deloc educată – a cedat în faţa României urbane, neîmpăcate cu corupţia şi deficitul imens de democraţie întreţinute de stînga. În 2009, cele două Românii se contopesc, iar din acest amestec impur ia naştere o altă ţară, de cinci milioane de oameni. Oricît ar încerca, sociologii nu pot explica apariţia noii specii de votanţi. Cei mai ciudaţi, prin anacronismul lor, sînt antipesediştii intratabili, încremeniţi în paradigma anilor ’90 şi îngroziţi că PSD-ul comunistoid va acapara, din nou, puterea. Infirmitatea acestora este mai gravă decît cea a micilor funcţionari sau a oamenilor de afaceri, obligaţi să se înroleze pentru a rezista tăvălugului pedelist, sau a săracilor fără culoare, momiţi la urne cu mîncare şi haine. Ce stranie mutaţie socio-patologică a pus alături două rase atît de diferite de electori? Un rol deloc neglijabil în acest experiment unic îl au propagandiştii, mulţi dintre ei recrutaţi pe criterii de onorabilitate intelectuală, tocmai pentru a fi convingători. Perfect antrenaţi pentru orice război, aceştia sînt în stare să transforme afirmaţia jupînului de la Cotroceni, cum că deţine o casetă compromiţătoare cu adversarul său, în proba imbatabilă a fairplay-ului care guvernează gesturile prezidenţiale. Suspiciuni legitime, legate de modul securistic în care rivalii preşedintelui sînt urmăriţi, fotografiaţi, înregistraţi, cad în derizoriu, lovite cu