Întâia oară după 1990, nu s-au mai prezentat la scrutin două blocuri în confruntare. Astfel că, spre deosebire de ceilalţi ani electorali, scrutinul e doar o etapă pe traseul către un nou guvern.

Din 1990 şi până acum, ziua scrutinului parlamentar aducea cu sine un răspuns la întrebarea: Ce guvern va conduce ţara în următorii patru ani?

În 2008, rezultatul alegerilor nu răspunde la această întrebare nici măcar parţial. Abia după derularea negocierilor pentru formarea noului guvern îl vom afla cu siguranţă.

Explicaţia acestui paradox trimite la patru dintre notele specifice ale scrutinului din 2008:

1) Întâia oară după 1990, preşedintele ţării beneficiază de un mandat de cinci ani. Alegerile parlamentare de până acum coincideau cu cele prezidenţiale. Desemnat şi sprijinit de o formaţiune angajată în cursa pentru Parlament, candidatul la preşedinţie avea, într-un fel, şi şansele partidului din care provenea. Era de la sine înţeles că, o dată ajuns preşedinte, un candidat chema la guvernare formaţiunea din care provenea. Era un gest înlesnit nu atât de Constituţie, cât mai ales de realitate. Electoratul dădea un vot unitar, atât pentru preşedinţie, cât şi pentru Parlament. În 2008, beneficiar al Constituţiei revizuite în 2003, preşedintele mai are un an de mandat. Drept urmare, desemnarea candidatului la postul de premier e mult mai dificilă decât în anii electorali anteriori. Chiar dacă Traian Băsescu are un partid, partid deja prezidenţial, desemnarea premierului de la PDL nu mai trece în ochii electoratului ca fiind de la sine înţeles.

2) Votul uninominal a simplificat drastic scena partidelor parlamentare. Şi-au împărţit voturile trei mari partide: PSD, PDL şi PNL. Noul guvern nu rezultă decât din puţine combinaţii: PSD+PDL, PSD+PNL, PDL+PNL. Fiind vorba de două partide mari şi unul mai mic, cel m