Nu trebuie sa fii neaparat la Cannes pentru a vedea filme stand cu picioarele in nisip si avand cerul instelat deasupra. O data cu prima editie a Festivalului international de film independent Nu trebuie sa fii neaparat la Cannes pentru a vedea filme stand cu picioarele in nisip si avand cerul instelat deasupra. O data cu prima editie a Festivalului international de film independent Anonimul, aceasta bucurie a fost traita si de cei care s-au avantat pana la Sfantu Gheorghe, acolo unde Dunarea isi termina calatoria, obosita de atatea porturi cate a spalat. Orice noua manifestare cinematografica este, in felul ei, un pariu. Initiatorii l-au castigat si, impreuna cu ei, personalitatile care au acceptat sa sustina, cu numele lor, acest temerar inceput: Liviu Ciulei, presedintele de onoare al festivalului, Marcel Iures, presedintele in exercitiu, ca sa spun asa, Moritz de Hadeln, cunoscutul conducator al Berlinalei, omul care acum doi ani a salvat Mostra de la Venetia, amenintata de jocurile politice, Andre Ceuterick, fondatorul intalnirilor cinefile de la Namur si Mons, critici ai revistelor Positif, Cinelife, Screen International, Filmmaker. Am stat de vorba cu mai toti, fiecare fiind de partea ideii ca niciodata nu vor fi prea multe festivaluri in lume, atata vreme cat ele isi propun sa fie o oglinda a unei geografii cinematografice nici pe departe atat de monotona cum ni se infatiseaza ea pe ecranele circuitelor obisnuite. Si la Sfantu Gheorghe s-au vazut filme din patru zari ale lumii, din Europa si Asia, din America si continentul latino-american, premiile acordate urmand sa calatoreasca, unele dintre ele, departe. Ma gandesc la emotionantul "Povestea camilei care plange" semnat de Davaa Byamasuren din Mongolia, alaturi de Luigi Forlani din Italia, film castigator al Premiului pentru cel mai bun documentar, acordat in unanimitate de juriul din care am facut parte,