Nicolae Ceauşescu şi-a dorit încă de la începutul anilor '80 o capitală a ţării care să nu ascundă secrete puturoase. În ‘85-'86 a început construcţia celei mai mari staţii de epurare din Europa de la acea vreme. Investiţia era una colosală şi tehnologiile folosite erau sută la sută româneşti (cele din import fiind interzise), motiv pentru care echipamentele instalate, multe dintre ele unicat, funcţionau defectuos. Revoluţia a prins proiectul mamut departe de a fi terminat, fiind realizat doar în proporţie de 15-20%. Tehnicienii care s-au ocupat de domeniu au fost la vremea respectivă insistenţi în a avea o staţie de epurare, solicitând primarilor de după ‘90 accelerarea finanţării. De-abia în 1995 a fost inaugurată o parte din Staţia de Epurare a Capitalei. La vremea respectivă erau funcţionale doar instalaţiile de grătare dese, partea de deznisipare şi partea de decantare primară a apei uzate, adică echipamentele care reţin partea solidă din apele menajere. Pentru transportul nămolului organic rezultat, comuniştii construiseră şi o cale ferată care urma să-l transporte în zona Sinteşti, pentru a fi depozitat într-un loc dedicat.

Staţia de epurare a funcţionat doar vreme de jumătate de an, fiindcă o deversare dubioasă i-a defectat ireversibil şubredele echipamente comuniste. Nicolae Octavian, şef serviciu la staţia de epurare, care a prins evenimentele de acum 17 ani, îşi aminteşte: "Apa reziduală la acea vreme era transportată prin nişte conducte imense. În noaptea de Crăciun, una dintre termocentralele Bucureştiului a produs o deversare masivă de păcură în reţeaua de canalizare a Capitalei, care a ajuns la staţia de epurare şi a intrat pe conductele prin care era pompată apa reziduală. Conductele s-au blocat cu păcura care a gelifiat, blocând funcţionarea staţiei. Echipele de intervenţie au intrat în interiorul conductelor să le cureţe. Păcura depusă