Eugen Şerbănescu,

După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng,

Iaşi, Editura Polirom, 2011, 304 pag.

Pe coperta a patra a ediţiei/variantei din 2003, se vorbeşte despre „confesiunea erotică necenzurată” a avocatei românce Livia Anabela Hosta, despre „aventura într-un univers feminin complex – şi ingenuu, şi diabolic”.

Renunţând acum la multele citate cu cheie din deschidere şi păstrând doar două, câte unul pentru fiecare dintre cele două romane imbricate – „România e ţara pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin” (Jonathan Scheele) şi „Dacă ai un vagin şi un punct de vedere, asta-i o combinaţie mortală” (Sharon Stone) –, Eugen Şerbănescu lansează un avertisment şi un proiect. Cele două chestiuni (arzătoare şi arătoase), Femeia şi România, vor fi radiografiate din perspectiva seducţiei şi a eternului feminin, într-o tentativă de a identifica sâmburele eşecului, al „mortalităţii” care se ascunde în nişte premise doldora de excelenţă. Recunosc, într-un aparteu, că demonstraţia convine parţial ideii mele despre feminitatea limbii române, întemeiată pe extraordinarele infinitive lungi (amestec de aşezare substantivală şi neastâmpăr verbal) şi secondată de ambigenul androgin, feminitate măcar în parte vinovată de felul nostru de a fi: rezistenţi (nu doar durabili, ci şi reticenţi şi recalcitranţi), subtili, plini de intuiţii, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi, alintaţi, inteligenţi... Graţie topicii uimitor de libere (locurile şi situările nu sunt niciodată unice şi definitive), vorbele româneşti îşi pot construi singure contextele, într-o dispoziţie ludică în stare să explice bogata lor ambiguitate; nu de puţine ori, aceasta, cu subînţelesuri senzuale/sexuale...

Cele două romane sunt de citit, cred, separat: mai întâi, cel din mansardă, ţinând la îndemână toate sensurile aticului –