Anul trecut, exact pe 7 mai, am primit la redacţie un e-mail expediat în acea zi la orele 10,41, semnat cu un nume căruia îi dau azi doar iniţialele încărcate, ulterior, de un sens: A.B.; l-am citit de cîteva ori şi, după ce i-am răspuns, l-am pus grijuliu în colecţia muzeului meu deloc imaginar; le fac, după un an şi două zile, publice, atît scrisoarea cît şi răspunsul, convins că - la trecerea atîtor milioane de secunde - nu voi fi acuzat decît (sau în primul rînd...) de "exces al memoriei", ceea ce, desigur, e mai puţin grav ca excesul de viteză: "Stimate domnule R.C., iată - ca în fiecare an - a sosit încă o dată luna mai; şi anul acesta s-a dovedit a fi «un luminos mai», aşa cum scriaţi în capitolul «Evadaţi personali» din volumul Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă. Volum pe care, într-un exces de gospodăreală pascală, l-am regăsit pe unul din rafturile bibliotecii mele, bibliotecă răvăşită (oarecum) după un divorţ ce s-a dovedit a fi mult mai reuşit decît căsătoria ce l-a precedat. Şi, cu pornirea nestăvilită şi necondiţionată cu care deschid în ziua de vineri a fiecărei săptămîni Dilema, m-am repezit asupra volumului mai sus amintit, apărut în 1974 la Editura Eminescu. Ajungînd la pagina 44, m-am întrebat cu o curiozitate mai mult dilematică decît feminină: oare domnul Cosaşu mai ridică «aceeaşi şi aceeaşi odă victoriei şi răzbunării umane asupra inumanului Hitler?». Şi, revenind la articolele din «vieaţa extremistului de centru», mi-am dat seama că întrebarea e prisoselnică, pentru că autorul «acestui imn de slavă şi al acestei rugăciuni în care murmură cele mai sălbatice şi cele mai rigide lozinci antihitleriste» nu e «nici neînsufleţit şi nici apus», atîta timp cît mai poate sorbi cu nesăţioasă bucurie un film cu Stan şi Bran. În acest luminos mai, vă doresc să rămîneţi cît mai mult la fel de dilematic în certitudinile pe care le aveţi şi la fel de fe