Cînd, din însorita Basarabie, a poposit doamna Jeni, cu coc şi pulover roz tricotat, am fost convinsă că am pus mîna pe Mary Poppins însăşi. Noua bonă lucrase, în Basarabia, într-o grădiniţă de stat, care, în cele din urmă, dăduse faliment şi se transformase în croitorie. Avea datorii la bancă şi venise în România, ca pe pămîntul făgăduinţei, ca să strîngă bani. S-a dovedit că doamna Jeni e un om de treabă, posedînd o naivitate aici, demodată, un calm dincolo de posibilităţile mele de înţelegere, dar şi o dorinţă de mai bine, de parvenire primară (care la început nu s-a văzut, dar apoi i-a coordonat acţiunile). Şi, pe lîngă toate acestea, doamna Jeni s-a dovedit un om cinstit. Nu am ales-o ca subiect al rubricii de faţă pentru nici una din aceste calităţi, ci pentru că educatoarea moldoveancă era, şi este, o depozitară a locurilor comune din omul universal. Din Republica Moldova, doamna Jeni a venit cu o serie de mituri aparţinînd unei lumi rurale, înapoiate, în care empiricul şi superstiţiile sînt, încă, atotputernice. De pildă, în caz de boală, tratamentul aproape universal era uleiul de bursuc: din păcate, cam scump. Chişinăul e cel mai frumos oraş din lume şi acolo oamenii fac moda - nu ca aici, unde sîntem cam în urmă. Femeile de acolo au făcut şcoală şi se mărită cu bărbaţi mai din topor, de pildă şoferi sau tractorişti. Lenin era frumos şi deştept, şi viitorul încă se cîştigă la Moscova. Dar doamna Jeni este o persoană ce se hrăneşte din folclorul locului în care se află: e adaptabilă şi socializează uşor. Ea are darul unic de a-şi face relaţii oriunde, în tramvaiul 5, la poartă, la magazinul din

colţ. Ştie să filozofeze despre orice subiect. De altfel, chiar ea mi-a mărturisit că cele mai multe lucruri interesante nu le afli din cărţi, ci din conversaţiile cu oamenii. Datorită acestor conversaţii, peste doamna Jeni a dat, treptat, schimbarea. Înt