Dacă se întîmplă să-ţi cadă în mînă cartea Irinei Nicolau Haide, bre! - Incursiune subiectivă în lumea aromânilor (fapt destul de puţin probabil, avînd în vedere că volumul, scos pe cheltuiala autoarei, nu-şi găseşte încă librăriile dispuse să-l difuzeze*), eşti tentat să crezi că ai de-a face cu o monografie banală care poate stîrni cel mult interesul specialiştilor sau, eventual, aromânilor dornici să-şi cunoască rădăcinile. Aceasta numai dacă nu ai mai citit nimic scris de Irina Nicolau (desigur, nu este cazul cititorilor Dilemei). Dacă o cunoşti pe Irina Nicolau, însă, această presupoziţie nu are cum să fie luată în calcul. Cartea Haide, bre! nu este nici pe departe o monografie, nici măcar un studiu etnologic. Aşa cum însăşi autoarea nu este un om de ştiinţă obiectiv şi crispat, un etnolog (cum se află, probabil, scris pe cartea ei de vizită), ci mai degrabă un scriitor, sau, mai bine zis, un povestitor. Poate părea o afirmaţie grandilocventă sau hazardată, dar asta e: Irina Nicolau este unul dintre cei mai spectaculoşi povestitori ai literaturii noastre. Cel puţin aşa o recomandă cărţile pe care le-a scris pînă acum şi, mai cu seamă, acestă incursiune subiectivă, asumat subiectivă, în lumea aromânilor. Haide, bre! este de la un capăt la altul o poveste - compusă la rîndul ei din mici istorisiri, cu personaje tulburătoare ale lumii armâneşti: palicari (războinici), celnici (lideri ai comunităţii), armatoli (răzvrătiţi retraşi în munţi), negustori, fotografi, constructori, meşteri argintari, medici, vraci (cum era Cimu al Şputa din Goper care scotea dinţii cu pistolul - toate personajele au ceva senzaţional în constituţia lor). Lumea în care se mişcă acestea este una guvernată pe baza unor principii arhaice, în care achiziţiile modernităţii îşi găsesc locul foarte greu, uneori deloc: "În toamna aceea hotărîse: iernăm în Casandra! Şi nimeni nu a îndrăznit s