Relatia "mi dai ca sa-ti dau" se manifesta printr-o unduioasa contopire: ca intre Tristan si Isolda, ca intre cheutorile numite "mos" si "baba", ca intr-un sistem biela-manivela bine uns. Nu se opreste niciodata, e vesnica. Inca nu s-a nascut marele autor care sa compuna epopeea romaneasca a spagii si spagarului sau macar un Forsyte Spaga, dupa celebrul ciclu de romane al lui Galsworthy. Buninteles, aici intra si surorile ei mai mici: bacsisul, spertul, „cadoul", vechiul rusfet si multe altele. „Eah - ma avertizeaza sastisit un amic - spaga-i peste tot in lume". Ba sa avem pardon, spaga noastra romaneasca are specificul ei, inimitabil, protocronic, nepereche. Stati oleaca si am sa va explic de ce sintem noi pe mapamond „fruncea", cum zice banateanul. Mai intii, spaga este la noi ca Dumnezeu in Treimea Lui Sfinta - omnipotenta si consubstantiala cu poporul nostru. Tot astfel, e omniprezenta - ca Ciuvica pe Antene. Unde te duci, dai de ea si te insoteste de cind te-a facut mamica ta si pina cind iti cinta popa prohodul: se da la maternitate, la gradinita copilului, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, pentru studiile cele inalte (celebra de-acum spaga cum laudae), lui dom' doctor cind esti bolnav (mai sint, vai, niste excentrici si lunatici, de care ti-e mila, care nu iau plicul sau baxul), la intrarea in serviciu, la hotii aia de avo*... (ptiu, Doamne, mi s-a facut de puscarie?), pe la diverse birouri si birouase pe unde ai niscai daravele, la...; in fine, dar unde nu se da! Pe linga asta, se da cum se stropeste cu agheazma: sa se alunge raul, nichipercea. Caci spaga buna trece primejdia rea. A-ha-ha, stim de mult aceasta, a intrat in capilarele neamului, de pe cind dacul cucerit o dadea romanului cuceritor, ca sa n-aiba necazuri, iobagul boierului si tot asa. Cum spuneam, spaga e consubstantiala cu noi, mai pe romaneste „bucatica taieta" din noi, cum zi